Miguel Hernández: poezii pe care ar trebui să le citiți și să vă amintiți

Miguel Hernández este unul dintre cei mai cunoscuți poeți din literatura spaniolă și nu trebuie să-l uităm niciodată pe el și moștenirea pe care ni-a lăsat-o în poezia sa. Dar, de Miguel Hernández, ce poezii cunoști?

Mai jos vă vom oferi câteva exemple din cele mai bune poezii ale autorului născut în 1910 la Orihuela, și murit, la doar 31 de ani, în închisoarea din Alicante.

Nanele de ceapă

Ceapa este ger

închis și sărac:

gerul zilelor tale

și a nopților mele.

Foamea și ceapa:

gheață neagră și îngheț

mare și rotund.

În leagănul foamei

copilul meu era.

Cu sânge de ceapă

alăptat.

dar sângele tău

înghețat cu zahăr,

ceapa si foamea.

o femeie maro,

rezolvat pe lună,

fir cu fir se varsă

peste pătuț.

Râde, copil

că înghiți luna

când este necesar.

Alunca casei mele,

rade mult.

Este râsul tău în ochi

lumina lumii.

Râdeți atât de mult

că în suflet, când te aud,

bate spațiul.

Râsul tău mă eliberează

îmi dă aripi.

Solitudinile mă iau,

închisoarea mă îndepărtează.

Gura care zboară,

inima care pe buzele tale

clipește.

Râsul tău este sabia

mai victorios.

floare victorie

iar ciocurile.

rivalul soarelui,

viitorul oaselor mele

și a iubirii mele.

Carnea bătătoare

pleoapă bruscă,

iar copilul ca niciodată

colorat.

Cât ciuperca

se ridică, flutură,

din corpul tău!

M-am trezit din copilărie.

Să nu te trezești niciodată.

Trist ca am gura.

Râzi mereu.

Întotdeauna în pătuț,

apărarea râsului

stilou cu stilou.

Să zboare atât de sus,

atât de răspândit,

cum arată carnea ta

cerul cernut.

Daca as putea

întoarce-te la origine

din cariera ta!

În luna a opta râzi

cu cinci flori de portocal.

Cu cinci minuscule

ferocități.

Cu cinci dinți

ca cinci iasomie

adolescenți.

Săruturi la graniță

va fi mâine,

când se află în dinți

simți o armă.

Simte un foc

curge dinții

căutând centrul.

Zburați copilul în dublu

piept luna.

El, ceapă tristă.

Ești mulțumit.

Nu vă destrămați.

Nu știi ce e

nici ce se întâmplă.

Eu numesc tineretul (din cele mai cunoscute poezii Miguel Hernández)

cincisprezece și optsprezece,

optsprezece și douăzeci...

O să am ziua mea de naștere

la focul care mă cere,

iar dacă timpul meu rezonează

înainte de douăsprezece luni

Le voi îndeplini în subteran.

Încerc să rămână din mine

o amintire a soarelui

și un sunet curajos.

Dacă fiecare gură din Spania,

din tinereţea lui, pune

aceste cuvinte, mușcându-le,

în cei mai buni dinți:

dacă tineretul Spaniei,

a unui singur impuls verde,

își va ridica galanteria,

mușchii lui s-au întins

împotriva furajului

că vor să se însuşească Spania,

ar fi aruncarea mării

la nisipul în continuă schimbare

diverse bălegar de cal

a orașelor sale transparente,

cu un braț nesfârșit

de spumă perpetuă puternică.

Dacă Cidul bătea iar în cuie

acele oase care încă mai doare

praf și gând

acel deal din fața lui,

acel tunet al sufletului lui

și acea sabie de neșters,

fără rival, pe umbra lui

de lauri împletite:

când ne uităm la ce se întâmplă cu Spania

pretind germanii

Italienii încearcă

maurii, portughezii,

pe care le-au înregistrat pe cerul nostru

constelații crude

de crime înmuiate

în sânge nevinovat

urcă pe mânzul lui furios

iar în mânia lui cerească

a doborî trimotoare

ca cineva care dărâmă recoltele.

sub o labe de ploaie,

și o grămadă de relente,

și o armată de soare,

corpurile rebele cutreieră

a spaniolilor demni

care nu se supun jugului,

iar claritatea le urmează,

iar stejarii le trimit.

între brancardieri de mormânt

sunt răniți care mor

cu faţa înconjurată

de la asemenea apusuri diafane,

care sunt semănate aurore

în jurul tâmplelor tale.

par argintii adormiti

iar aurul în repaus par.

Au ajuns în tranșee

și au spus ferm:

Aici vom pune rădăcini

înainte să ne dea cineva afară!

iar moartea s-a simțit

mândru că le am.

Dar în colțurile negre,

la cele mai negre tind

a plânge pentru cei căzuți

mame care le-au dat lapte,

surorile care le-au spălat,

prietene care au fost zăpadă

și că s-au transformat în doliu

și că s-au întors din febră;

văduve nedumerite,

femei împrăștiate,

scrisori și fotografii

care le exprimă fidel,

unde ochii se sparg

din atât de mult văzându-i și nu văzându-i,

de atâtea lacrimi tăcute,

de atâta frumuseţe absentă.

Tineretul Solar din Spania:

lasa timpul sa treaca si ramane

cu un murmur de oase

eroic în fluxul lor.

Aruncă-ți oasele pe câmp,

folosește puterea pe care o ai

spre lanţurile muntoase întunecate

și măslinului uleiului.

Strălucește prin dealuri,

și stinge oamenii răi,

și îndrăznește cu plumbul,

iar umărul și piciorul se extind.

Sânge care nu se revarsă,

tinerețe care nu îndrăznește,

nici sânge, nici tinerețe,

nici nu strălucesc, nici nu înfloresc.

Corpuri care se nasc înfrânte,

învins și gri mor:

vino cu vârsta unui secol,

și sunt bătrâni când vin.

tinereţea împinge mereu

tineretul învinge întotdeauna

și mântuirea Spaniei

Depinde de tineretea ta.

Moarte lângă pușcă

înainte să fim alungați,

înainte de a ne scuipa,

înainte de a ne confrunta

iar înainte printre cenuşă

cel al poporului nostru rămâne,

târât deznădăjduit

hai sa plangem amar:

O, Spania vieții mele,

O, Spania morții mele!

sărutând femeie

sărutând femeie,

la soare, este a săruta

În toată viața.

buzele se ridică

electric

raze vibrante,

cu toată strălucirea

a unui soare între patru.

saruta luna,

femeie, este să săruți

în toată moartea

buzele coboară

cu toată luna

cerându-i apusul,

uzate și înghețate

și în patru bucăți.

Pentru libertate

Pentru libertate sângerez, lupt, trăiesc.

Pentru libertate, ochii și mâinile mele,

ca un copac carnal, generos și captiv,

le dau chirurgilor.

Pentru libertate simt mai multe inimi

ce mi se nisipește în piept: venele îmi fac spumă,

si intru in spitale, si intru in bumbac

ca la crini.

Pentru libertate mă detașez cu gloanțe

dintre cei care i-au rostogolit statuia prin noroi.

Și mă eliberez din picioare, din brațe,

de casa mea, de tot.

Pentru că acolo unde răsare niște prize goale,

ea va pune două pietre de aspect viitor

și va face să crească brațe noi și picioare noi

în carnea tăiată.

Vor încolți seva înaripată fără toamnă

relicve ale trupului meu pe care le pierd în fiecare rană.

Pentru că sunt ca copacul doborât, ce vlăstar:

pentru ca mai am viata.

Elegie, una dintre cele mai bune poezii de Miguel Hernández

(În Orihuela, orașul lui și al meu,

Ramón Sijé m-a ucis ca fulgerul,

cu care a iubit atât de mult.)

Vreau să fiu grădinarul care plânge

a pământului pe care îl ocupați și gunoi de grajd,

suflet pereche, atât de devreme.

Hrănire ploi, melci

și îmi organizează durerea fără instrument,

macilor descurajati

Îți voi da inima pentru mâncare.

Atâta durere se adună în partea mea,

Pentru că doare, până și respirația mă doare.

O palmă puternică, o lovitură de gheață,

o lovitură de topor invizibilă și ucigașă,

o împingere brutală te-a doborât.

Nu există întindere mai mare decât rana mea,

Plâng nenorocirea mea și ansamblurile ei

și simt moartea ta mai mult decât viața mea.

merg pe miriștea morților,

şi fără căldură de la nimeni şi fără mângâiere

Trec din inima mea la treburile mele.

Moartea timpurie și-a luat zborul,

dimineata devreme,

devreme te rostogolești pe pământ.

Nu iert moartea în dragoste,

Nu iert viața neatentă,

Nu iert pământul sau nimic.

În mâinile mele ridic o furtună

de pietre, trăsnet și topoare stridente

însetat de catastrofe și flămând.

Vreau să sap pământul cu dinții

Vreau să separ pământul parte cu parte

la mușcături uscate și fierbinți.

Vreau să mine pământul până te voi găsi

și sărută craniul nobil

și te desfășoară și te întoarce.

Te vei întoarce în grădina mea și în smochinul meu:

de schela înaltă de flori

vă va păsări sufletul stupului

de ceară îngerească şi de muncă.

Te vei întoarce la cântecul de leagăn al barurilor

a fermierilor îndrăgostiți.

Vei lumina umbra sprâncenelor mele,

și sângele tău va merge de fiecare parte

disputându-ți prietena și albinele.

Inima ta, catifea deja uzată,

numiți un câmp de migdale spumante

vocea mea lacomă a iubirii.

Pentru sufletele înaripate ale trandafirilor

de migdalul de smântână vă cer,

că trebuie să vorbim despre multe lucruri,

suflet pereche, partener

Am prea multă inimă

Astăzi sunt fără să știu, nu știu cum

azi sunt doar pentru dureri,

Astăzi nu am prieteni

azi pur și simplu tânjesc

să-mi smulgă inima

și pune-l sub un pantof.

Astăzi mugurii aceia de spini uscati,

azi este ziua plângătoare a împărăției mele,

Astăzi descarc descurajarea pe piept

plumb descurajat.

Nu pot cu steaua mea.

Și caut moartea cu mâinile

uitându-se cu drag la cuțite,

și îmi amintesc toporul acela tovarăș,

și mă gândesc la cele mai înalte clopotnițe

pentru o capotaie senin.

Dacă nu, de ce?... Nu știu de ce,

inima mea ar scrie o ultimă scrisoare,

o scrisoare pe care am blocat-o acolo,

Aș face o călimară din inima mea,

un izvor de silabe, de rămas-bun și cadouri,

și acolo rămâi, aș spune lumii.

M-am născut într-o lună proastă.

Am pedeapsa unei singure pedepse

asta valorează mai mult decât toată bucuria.

O iubire m-a lăsat cu brațele în jos

și nu-i pot înclina spre mai mult.

Nu vezi gura mea cât de dezamăgită,

ce mi-a nemulțumit ochii?

Cu cât mă contempl mai mult, cu atât mă întristesc mai mult:

tai durerea asta cu ce foarfece?

ieri, mâine, azi

suferind pentru toate

inima mea, peștișor melancolic,

închisoarea privighetoarelor pe moarte.

Am destulă inimă.

Astăzi, descurajează-mă,

Eu cel mai inimos dintre oameni,

și pentru cei mai mulți, de asemenea, cel mai amar.

Nu știu de ce, nu știu de ce sau cum

Îmi crut viața în fiecare zi.

Ce poezii de Miguel Hernández vă plac?