Margaret Atwood este unul dintre autori cel mai reprezentativ — ca să nu zic cel mai mult — din literatura contemporană canadian și s-a născut într-o zi ca azi în 1939 la Ottawa. De asemenea, scenarist și critic literar, poate fața lui de poet este cea mai puțin cunoscută sau urmată, eclipsată de enorma popularitate recentă a operelor ei narative, care poartă amprenta apărării ei a drepturilor femeilor, protestului social și comploturile ei distopice.
Adaptările care au fost făcute pentru televiziune ca serii de titluri precum Povestea slujitoarei o Alias Grace Au câștigat în egală măsură favoarea criticilor și a publicului. Ea a primit mai multe premii, inclusiv Prințul Asturiei al Literelor în 2008. Dar astăzi aducem asta selecție de poezii ales din opera sa. Pentru a-l descoperi și a sărbători această zi de naștere.
Margaret Atwood — Poezii
Hotel
Mă trezesc în întuneric
într-o cameră ciudată
Se aude o voce pe tavan
cu un mesaj pentru mine.
repeta iar si iar
aceeași absență de cuvinte,
sunetul pe care îl scoate dragostea
când ajunge la pământ,
forțat într-un corp,
încolţit. e o femeie sus
fără chip și cu un animal
străin care tremură înăuntrul ei.
Își dezvăluie dinții și suspine;
vocea șoptește prin pereți și prin podea;
acum e liberă, liberă și fugă
la vale până la mare, ca apa.
Examinează aerul din jurul tău și găsește
spaţiu. La final, eu
pătrunde și devine al meu.
Flashback-uri la războiul din 1837
Unul dintre
lucruri pe care le-am descoperit
în ea, iar de atunci:
că povestea (acea listă
de dorințe umflate și lovituri de noroc,
eșecuri, căderi și greșeli care se lipesc
ca parașuta)
iti incurca mintea
pe de o parte, iar pe de alta aluneca
că acest război va fi în curând între cei
figuri antice minuscule
care te întunecă și te diluează
din spatele capului,
confuz, neliniştit, nesigur
ce fac ei acolo
si ca din cand in cand apar cu fata
idiot și o grămadă de mâini banane;
cu steaguri,
cu armele, intrând în copaci
trăsătură maro și mâzgălire verde
sau, în desen cu creion gri profund
dintr-o cetate, se ascund prin împuşcare
unul pe altul, fum și foc roșu
că în mâna unui copil s-a adeverit.
Alte posibile gânduri de sub pământ
Jos. îngropat. Aud
râsete ușoare și pași; stridența
din sticlă și oțel
invadatorii celor care aveau
pădurea pentru refugiu
și focul pentru teroare și ceva sacru
moștenitorii, cei care au crescut
structuri fragile.
Inima mea a fost îngropată de zeci de ani
Din gândurile anterioare, tot rugați-vă
Ah, dărâmă această mândrie de cristal, Babilon
cimentat fara foc, prin subsol
Roagă-te lui Dumnezeul meu fosilă.
Dar ei rămân. Dispărut. simt
dispreţ şi totuşi milă: ce oasele
a marilor reptile
dezintegrat de ceva
(sa spunem pentru el
vremea) în afara domeniului de aplicare
că sensul său simplu
din ceea ce era bun le-a urmărit
simțit când erau
persecutat, îngropat printre imorali moale
mamifere insensibile anulate.
În fața unei oglinzi
era ca și cum m-am trezit
după ce a dormit șapte ani
și mă găsesc cu o panglică rigidă,
de un negru riguros
putred de pământ și de torenți
dar în schimb pielea mea s-a întărit
de scoarță și rădăcini ca părul alb
Fața moștenită am adus-o cu mine
o coajă de ou zdrobită
printre alte deșeuri:
farfuria de lut sparta
pe poteca pădurii, șalul
din India sfâşiate, fragmente de scrisori
iar soarele de aici m-a impresionat
culoarea sa barbară
Mâinile mi-au devenit rigide, degetele
fragile ca ramurile
şi ochii perplexi după
şapte ani şi aproape
orbi/muguri, care doar văd
vânt
gura care se deschide
și crăpă ca o stâncă în flăcări
când încearcă să spună
Ce este asta
(găsești doar
așa cum ești deja,
dar ce
dacă ai uitat deja în ce a constat
sau descoperi asta
nu ai stiut niciodata)
omul care a fost
Pe câmpul cu zăpadă se deschide soțul meu
un X, concept definit înaintea unui gol;
pleacă până rămâne
ascuns de pădure
Când nu-l mai văd
ce a devenit
ce alt mod
se amestecă în
buruieni, clatină prin bălți
se ascunde de alertă
prezența animalelor de mlaștină
Pentru a reveni la
la pranz; sau poate ideea
ce am de el
orice mă găsește înapoi
iar cu el adăpostindu-se în spatele ei.
S-ar putea să mă transforme și pe mine
dacă ajunge cu ochii vulpii sau cu cei ai bufniţei
sau cu cei opt
ochi de păianjen
nu-mi pot imagina
ce vei vedea
când deschid ușa
Sursa: O voce joasă