Rose Chacel A fost poet, eseist și romancier. Născut la Valladolid în 1898, a murit o zi ca azi, în 1994, la Madrid, unde locuia. Legat de Generația a 27A colaborat cu mai multe reviste și s-a alăturat unor adunări literare importante ale vremii, precum Ateneul. Din opera sa extinsă, compusă din romane, eseuri, nuvele și poezie, iese în evidență romanul său Cartierul Maravillas. El a câștigat Premiul Național de Literatură Spaniolă în 1987, printre altele. Acesta este unul selecție de poezii. Să-l amintesc sau să-l descoperi.
Rosa Chacel - Poezii alese
Marinarii
Ei sunt cei care trăiesc nenăscuți pe pământ:
nu-i urma cu ochii tăi,
privirea ta dură, hrănită de fermitate,
cade la picioarele lui ca un plâns neajutorat.
Ei sunt cei care trăiesc în uitarea lichidă,
auzind doar inima maternă care îi zguduie,
pulsul calmului sau al furtunii
ca misterul sau cântecul unui mediu plăcut.
Fluture de noapte
Cine te-ar putea ține zeiță întunecată
care ar îndrăzni să-ți mângâie trupul
sau respirați aerul nopții
prin părul castaniu de pe față? ...
Ah, cine te-ar lega când ai trece
pe frunte ca o respirație și un zumzet
camera zguduită de zborul tău
și cine ar putea fără să moară! te simt
tremura pe buze oprite
sau râde în umbră, neacoperit,
când pelerina ta lovește pereții? ...
De ce să vii la conacul omului
dacă nu aparțineți cărnii lor sau nu aveți
voce și nici nu poți înțelege pereții?
De ce să aduci lunga noapte oarbă
care nu se încadrează în potirul limitelor ...
Din suflarea nerostită a umbrei
că pădurea tinde pe versanți
-stâncă ruptă, mușchi imprevizibil-,
din bușteni sau viță de vie,
din vocea obraznică a tăcerii
ochii vin din aripile tale lente.
Dă daturei cântecul său de noapte
care transcende busola pe care o ia iedera
urcând spre înălțimea copacilor
când șarpele cu clopoței își trage inelele
iar vocile blande bat în gât
printre nămolurile care hrănesc crinul alb
privit intens noaptea ...
Pe munți păroși, pe plaje
unde valurile albe se defolează
singurătatea întinsă este la zborul tău ...
De ce aduci în dormitor,
la fereastra deschisă, încrezător, teroare? ...
Regina Artemis
Stând, ca lumea, pe propria ta greutate,
liniștea pantelor de pe fustă s-a întins,
tăcerea și umbra peșterilor marine
lângă picioarele tale adormite.
În ce dormitor adânc cedează genele tale
în timp ce se ridică greoi ca perdelele, încet
cum ar fi șaluri de mireasă sau draperii funerare ...
la ce rămâne perene ascuns de timp?
Unde descoperă calea pe care o descoperă buzele tale,
la ce prăpastie trupească coboară gâtul tău,
Ce pat veșnic începe în gura ta?
Vinul de cenușă alcoolul său amar expiră
în timp ce paharul se difuzează, cu pauza sa, respirația.
Doi vapori își ridică parfumurile secrete,
sunt contemplate și măsurate înainte de a fi confuzi.
Pentru că dragostea tânjește după mormântul ei în carne;
vrea să-și doarmă moartea în căldură, fără să uite,
la cântecul de leagăn tenace pe care îl murmură sângele
în timp ce eternitatea bate în viață, insomniac.
Tu, proprietar și rezident al fisurilor ...
Tu, proprietar și locuitor al fisurilor,
emula viperei argentiniene.
Tu, care scapi de imperiul pragului
și fugi de răsăritul soarelui în ceasul bisectiv.
Tu, ce, ca țesătorul de aur
care macină într-un colț întunecat,
vița nu o hrănești, ca creuzetul să scadă
și da, sângele lui îl strângi, sippy.
Te duci, fără să te pătezi, printre mulțimea necurată
spre locul unde cu urme nobile,
porumbelul își alăptează puii.
Între timp eu, în timp ce sângerosul, întunecat
urcându-mi zidurile amenință,
Pasesc pe fantoma care arde în insomnia mea.
Am găsit măslinul și acantul ...
Am găsit măslinul și acantul
că fără să știu că ai plantat, am aflat că dormeam
pietrele frunții tale au ieșit,
și cea a bufniței tale credincioase, cântec solemn.
Turma nemuritoare, hrănind cântecul
din zori și pui de somn,
carele frenetice au plecat
al orelor tale amare cu durere.
Muza roșie furioasă și violentă,
epopeea senină și zeitatea pură
acolo unde ai visat astăzi stă.
Din aceste piese îți compun sculptura.
Prietenia noastră proprii ani contează:
cerul și câmpia mea vorbeau despre tine.
O muzică întunecată, tremurândă ...
O muzică întunecată, tremurândă
cruciada de fulgere și triluri,
de respirații rele, divine,
a crinului negru și a ebúrnea a crescut.
O pagină înghețată, care nu îndrăznește
copiază fața destinelor ireconciliabile.
Un nod de tăceri de seară
și o îndoială în orbita ei spinoasă.
Știu că s-a numit dragoste. Nu am uitat,
nici legiile serafice,
întorc paginile istoriei.
Împletește-ți pânza pe dafinul auriu,
în timp ce auzi inimile fredonând,
și bea nectarul fidel amintirii tale.
Fuente: La jumătate de voce