Leopoldo Panero. Aniversarea nașterii sale. Câteva poezii

leopold panero S-a născut la Astorga, León, la 27 august 1909. A studiat la Valladolid și a strălucit pentru talentul poeziei sale, unde a experimentat versurile libere, Dadaismul, Și suprarealism.
Titluri precum Camera goală, Verses al Guadarrama, scrisă în fiecare moment o Cântec personal. Și cel mai amintit este Candida. Printre altele, a câștigat Premiul Național pentru Literatură în 1949. Aceasta este o selecție a unora dintre poeziile sale. Pentru a-l aminti sau a-l descoperi.

Leopoldo Panero - Poezii

În zâmbetul tău

Zâmbetul tău începe,
ca sunetul ploii de pe ferestre.
După-amiaza vibrează în fundul prospețimii,
și un miros dulce răsare de pe pământ,
un miros asemănător cu zâmbetul tău,
îți miști zâmbetul ca o salcie
cu aura lunii aprilie; periile de ploaie
vag peisajul,
iar zâmbetul tău se pierde înăuntru,
și spre interior este șters și anulat,
și spre suflet mă ia,
din sufletul pe care mi-l aduce,
uimit, alături de tine.
Zâmbetul tău îmi arde deja între buze,
și mirosind în el sunt de pământ curat,
deja ușoară, deja prospețimea după-amiezii
unde soarele strălucește din nou și irisul,
mișcat ușor de aer,
parcă zâmbetul tău se termină
lăsându-și frumusețea printre copaci ...

Flux din Spania

Beau în lumină și din interior
de dragostea mea fierbinte, numai pământul
care se predă picioarelor mele ca un val
de o frumusețe lividă. Intru în sufletul meu;

Îmi scufund ochii spre centrul de locuit
de milă care fără limite se imolă pe sine
la fel ca o mamă. Și strălucitor
umbra planetei întâlnirea noastră.

În spatele mării limpezi crește stepa,
și stânca maro și pârâul liniștit
în fundul râpei bruste

care oprește inima și o întunecă,
ca o picătură de timp deja completă
că spre Dumnezeu iese în cale.

Fiul meu

Din vechiul meu țărm, din credința pe care o simt,
spre prima lumină pe care o ia sufletul pur,
Merg cu tine, fiul meu, pe drumul lent
a acestei iubiri care crește în mine ca o nebunie blândă.

Merg cu tine, fiul meu, frenezie somnoroasă
din carnea mea, cuvântul adâncimii mele liniștite,
muzică pe care o bate cineva nu știu unde, în vânt,
Nu știu unde, fiule, de pe malul întunecat.

Mă duc, mă iei, privirea mea devine creduloasă,
mă împingi ușor (aproape simt frigul);
Mă inviți la umbra care se scufundă pe urmele mele,

Mă tragi de mână ... Și în ignoranța ta am încredere,
Abandonez deja dragostea ta fără să las nimic,
teribil de singur, nu știu unde, fiule.

Mâinile orbe

Ignorându-mi viața
lovit de lumina stelelor,
ca un orb care se extinde,
când mergi, mâinile la umbră,
toți, Hristosul meu,
toată inima mea, fără să se micșoreze, întreagă,
virginal și continuu, se odihnește
în viața viitoare, ca și copacul
el se sprijină pe seva, care îl hrănește,
și îl face să înflorească și să înverzească.
Din toată inima, membru al unui bărbat,
inutil fără dragostea Ta, fără Tine gol,
noaptea te caută,
Îl simt că te caută, ca un orb,
care se extinde la mersul cu mâinile pline
larg și vesel.

Materie transparentă

Din nou, ca în vise, inima mea este încețoșată
de a fi trăit ... Oh, o materie transparentă!
Din nou ca atunci, Îl simt pe Dumnezeu în intestin.
Dar în pieptul meu acum este sete care a fost o sursă.

Dimineața lumina muntelui se curăță
cufundați vânturile albastre ale relentei ...
Din nou acest colț al Spaniei este ca în vise,
acest miros de zăpadă pe care mi-l simte memoria!

O materie pură și transparentă, unde prizonierii,
la fel ca florile din ger, rămânem
într-o zi, acolo, în umbra pădurilor groase

unde se nasc tulpinile pe care atunci când trăim le rupem!
O dulce izvor care îmi străbate oasele
din nou ca în vise ...! Și din nou ne-am trezit.

sonet

Doamne, vechiul butuc cade,
iubirea puternică născută puțin câte puțin,
pauze. Inima, săracul prost,
plânge singur cu voce joasă,

a portbagajului vechi făcând cutie săracă
muritor. Doamne, ating stejarul în oase
desfăcut între mâinile mele și te invoc
în sfânta bătrânețe care crapă

puterea sa nobilă. Fiecare ramură, într-un nod,
Era o frăție de sevă și totul împreună
au dat umbră fericită, maluri bune.

Doamne, toporul cheamă butucul mut,
lovitură cu lovitură și este plin de întrebări
inima omului unde sună.

În această pace aripată a inimii ...

În această pace a inimii înaripate
orizontul Castiliei se odihnește,
și zborul norului fără țărm
albastrul simplu blând.

Doar lumina și aspectul rămân
căsătorindu-se cu mirarea reciprocă
din ținutul galben fierbinte
și verdeața stejarului liniștit.

Spune cu limba norocul
a dublei noastre copilării, fratele meu,
și ascultă tăcerea care te numește!

Rugăciunea de a auzi din apa pură,
șoaptea parfumată a verii
iar aripa plopilor la umbră.


Fii primul care comenteaza

Lasă comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

  1. Responsabil pentru date: Miguel Ángel Gatón
  2. Scopul datelor: Control SPAM, gestionarea comentariilor.
  3. Legitimare: consimțământul dvs.
  4. Comunicarea datelor: datele nu vor fi comunicate terților decât prin obligație legală.
  5. Stocarea datelor: bază de date găzduită de Occentus Networks (UE)
  6. Drepturi: în orice moment vă puteți limita, recupera și șterge informațiile.