Poezie latino-americană contemporană (II)

Ieri am început acest articol dublu, cu prima tranșă «Poezie hispanică americană contemporană« în care v-am vorbit despre poeți atât de iluștri precum Gabriela Mistral, José Marti sau Pablo Neruda. În această tranșă vă aducem încă 3 nu mai puțin ilustru decât cele precedente. Este despre César Vallejo, Vicente Huidobro y Octavio Paz.

Dacă doriți să continuați să vă bucurați de poezia bună adusă de cealaltă parte a iazului, rămâneți și citiți acest articol. Vă promitem că vă veți bucura.

César Vallejo

acest peruvian din poezia avangardistă născută în 1982 și moartă în 1938 s-a remarcat prin opera sa poetică foarte importantă. Munca lui „Vestitorii negri” Publicat în 1919, păstrează ecouri ale modernismului, dar multe dintre poeziile sale, axate pe suferință și angoasă, încep prin a prezenta un metru neregulat și sunt scrise pe un ton mai informal decât cel văzut până acum.

Pe măsură ce scrie, vedem cum exilul, moartea mamei sale, tragicul și grosolanul război civil spaniol și nedreptatea în general, preiau o mare parte din munca sa viitoare. În acest scurt fragment dedicat lui vrem să vă oferim puțin „Vestitorii negri”, în care durerea umană este motivul central al lucrării:

Există lovituri în viață, atât de puternice ... nu știu!
Lovituri ca ura lui Dumnezeu; ca în fața lor,
mahmureala a tot ce a suferit
se va strânge în suflet ... nu știu!

Sunt puțini; dar sunt ... deschid șanțuri întunecate
pe fața cea mai înverșunată și pe spatele cel mai puternic.
Poate că vor fi mânjii barbarilor Attila;
sau vestitorii negri pe care ni-i trimite Moartea.

Ele sunt căderile profunde ale Hristosului sufletului
de o credință adorabilă pe care soarta blasfemează.
Acele lovituri sângeroase sunt crăpăturile
de niște pâine care arde pe ușa cuptorului.

Și bărbatul ... Sărac ... sărac! Dați ochii peste cap ca
când o palmă ne cheamă peste umăr;
întoarce ochii nebuni și totul a trăit
se strecoară, ca un bazin de vinovăție, în privire.

Există lovituri în viață, atât de puternice ... nu știu!

Vicente Huidobro

acest Scriitor chilian, tot din epoca avangardistă a poeziei hispano-americane, precum César Vallejo, a cultivat și romane și teatru pe lângă poezie.

FUE unul dintre fondatorii „creaționism”, moștenitor al ultraismului și publicat în 1914 cu deviza „Non serviam”, care neagă faptul că arta ar trebui să imite natura și susține că trebuie să creeze noi realități prin cuvânt.

Huidobro rezumă în această poezie că vom vedea mai jos viziunea sa asupra procesului creativ, considerându-l ca un manifest al teoriei sale creaționiste:

Arta poetică

Versetul să fie ca o cheie
Asta deschide o mie de uși.
O frunză cade; ceva zboară;
Cât de mult arată ochii creați,
Iar sufletul ascultătorului rămâne tremurând.

Inventează lumi noi și ai grijă de cuvânt;
Când adjectivul nu dă viață, ucide.

Suntem în ciclul nervilor.
Mușchiul atârnă,
După cum îmi amintesc, în muzee;
Nu de aceea avem mai puțină putere:
Adevărată vigoare
Se află în cap.

De ce cânți trandafirul, oh Poeți!
Fă-l să înflorească în poem;

Doar pentru noi
Toate lucrurile trăiesc sub Soare.

Poetul este un mic Dumnezeu.

Octavio Paz

Octavio Paz, mare teoretician al independenței cuvântului în ceea ce privește realitatea: „În afara lumii semnelor, care este lumea cuvintelor, nu există lume”. În acest poem de "Salamandră" publicat în 1962, poetul mexican îi ridică pe aceia limite între real și ireal:

Dacă lumina albă este reală
de această lampă, reală
mâna care scrie, sunt reale
ochii care privesc ceea ce este scris?

De la un cuvânt la altul
ce spun eu se estompează.
Știu că sunt în viață
între două paranteze.

Și până acum acest dublu articol de poezie latino-americană contemporană. Dacă ți-a plăcut și vrei să ne uităm mai mult din când în când și să recuperăm texte și nume de poeți și alți scriitori care ne-au oferit atât de mult în acel moment (și continuă să ne ofere), trebuie doar să ne spui în comentarii sau prin rețelele sociale. Joia seara fericita!