Olavo Bilac a fost un poet, eseist și jurnalist brazilian care s-a născut la Rio de Janeiro o zi ca azi în 1865. Îmi amintesc sau descopăr cu aceasta selecție de poezii în memoria lui.
Olavo Bilac
De la o vârstă foarte fragedă i s-a dedicat jurnalism și a fondat reviste O cicada y Meio. Este considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai țării sale alături de Alberto de Oliveira și Raimundo Correia. Prima dată publicată în 1888. Era o carte intitulată Poezie care a fost urmată de cronici, prelegeri și lucrări pentru copii și educaționale. A deținut, de asemenea, funcții publice și a fost unul dintre fondatorii Academia Braziliană de Litere. Opera sa postumă a fost Dupa-amiaza și a fost publicată în 1919.
poezii
Exilio
Nu ma mai iubesti? Bun! voi pleca exilat
de la prima mea dragoste la alta dragoste pe care mi-o imaginez...
Adio carne iubitoare, răpitor divin
din visele mele, la revedere frumos corp adorat!
În tine, ca într-o vale, am adormit beat
într-un vis de dragoste în mijlocul drumului;
Vreau să-ți dau ultimul meu sărut de pelerin
ca cineva care pleacă din patria, exilat.
Adio, trup parfumat, patrie a descântecului meu,
cuib de pene moi din prima mea idilă,
gradina, in care facute flori, mi-a incoltit primul sarut!
Pa! Cealaltă iubire trebuie să mă facă atât de amar,
ca pâinea mâncată departe, în exil,
frământat cu gheață și umezit cu lacrimi.
vanitate
Orb, febril, insomniac, cu încăpățânare nervoasă,
artistul lustruiește marmura strofei dornice:
Vreau să palpite, vreau să fie entuziasmat,
vrea să infuzeze marmura cu un tremur de agonie.
El triumfă galant în calea curajoasă;
lupta, straluceste si lucrarea straluceste terminata:
- «Lume pe care cu mâinile mele am smuls-o de nicăieri!
Fiica muncii mele!-Strălucește în lumina zilei.
„Umplut de suferința mea și arzător în febra mea,
ai fost piatra aspra; Ți-am oferit strălucire profundă
și irice-ți fațetele cu grijă de aurară.
Pot să sper, pentru că trăiești, o moarte senină”.
Și imaginează-ți că obosit se va rostogoli la poalele lumii,
și, o vanitate, cedează lângă un grăunte de nisip.
Viață nouă
Dacă cu aceiași ochi arși,
mă inviti la aceeași bucurie străveche,
ucide amintirea orelor trecute
în care noi doi trăim separat.
Și nu-mi vorbi despre lacrimi pierdute
nu mă învinovăți pentru sărutări risipite;
o sută de mii de vieți se potrivesc într-o viață,
ca o sută de mii de păcate într-o inimă.
Te iubesc! Flacăra iubirii, mai puternică
reînvie. Uită-mi trecutul, nebună!
Ce contează cât am trăit fără să te văd
dacă încă te iubesc, după atâtea iubiri,
și dacă mai am, în ochi și în gură,
noi surse de săruturi și lacrimi!
La clopote
Clopotele turnului, sună cu voce tare!
Pământul dorul nostru de infinit nu ne satisface,
vrem cucerirea unei lumi în care lucrurile
fii etern într-un izvor de har.
De aici, din noroiul acestor plaje plictisitoare
cât este distanțat safirul cerurilor,
purtați în vocile voastre vocile noastre plângătoare
și strigătul străvechi al țării în rușine.
În clopoțeii festive, în dubluri de amărăciune,
în luptele de angoasă, tot ceea ce suferim
duce-l în singurătatea impasibilă a înălțimii.
Și o, clopote! spune-le în strigăte supreme,
durerea noastră față de acele stele în care ne-am născut,
speranta noastra catre acele stele unde vom merge!
limba portugheză
Ultima floare a Lazio, necultivată și frumoasă,
Ești, în același timp, splendoare și gravitate:
Aur nativ, cel din denim impur
Mina aspră printre pietrișurile de navigație...
Te iubesc așa, necunoscut și întunecat,
Cadă cu zgomot mare, liră singură,
Că ai cornul și fluierul procelai
Și atracția dorului și a tandreței!
Iubesc sălbăticia ta și parfumul tău
De păduri virgine și ocean larg!
Te iubesc, o limbă nepoliticosă și dureroasă,
În care din vocea maternă am auzit: „Fiul meu!”
Și în care Camões a plâns, într-un exil amar,
Geniu fără noroc și dragoste plictisitoare!