Don Miguel Hernández s-a născut în Orihuela în urmă Ani 110 o zi ca azi. Unul dintre marii și esențiali poeți ai literaturii spaniole ne-a părăsit prea devreme și prea tineri. Anul acesta a fost, de asemenea, 75 de ani de la moartea sa în 1942 din cauza tuberculozei. Dar în fiecare 30 octombrie sărbătorim din nou că este a noastră, că a scris în frumoasa noastră limbă și că ne-a părăsit o moștenire a celor mai frumoase versuri care poate fi găsit.

Războaie triste, Zilieri, Ultimul cantec, Ceapa nana, Mâini... Sunt atât de mulți și atât de buni. Merită atât de simplu omagiu la figura și arta sa amintindu-și o parte din lucrarea sa cu un selecție dintre versurile și poeziile mele preferate. 

Miguel Hernandez Gilabert

S-a născut în Orihuela la 30 octombrie 1910 și a fost și dramaturg pe lângă faptul că este poet. A fost dintr-o familie umilă și a trebuit să renunțe devreme la școală pentru a merge la muncă ca pastor. Dar a fost un mare cititor de poezie clasică (Garcilaso, Góngora, Quevedo sau San Juan de la Cruz) și astfel și-a găsit inspirația și abilitatea pentru poezie.

Era din 1930 când a început publică poezia sa în reviste ca Orașul Orihuela o Ziua Alicante. În acel deceniu a mers la Madrid și a colaborat, de asemenea, în diferite publicații, ceea ce i-a permis să interacționeze cu mai mulți poeți ai vremii. Când Orihuela s-a întors a scris Expert în Luni, unde puteți vedea influența autorilor pe care i-a citit în copilăria sa și a celor pe care i-a cunoscut în acea călătorie la Madrid.

Când s-a întors la Madrid pentru a se stabili, a lucrat ca editor în Dicționarul taurin al lui Cossío și în Misiuni pedagogice înscris de Alejandro Casona. În acești ani a scris poezii de genul Fluierul încălcat e Imaginea amprentei dvs., și cel mai cunoscut Fulgerul care nu se oprește niciodată.

În timpul războiului civil compusă Vântul satului y Tulpini de om, titluri a ceea ce se numea „poezie de război”. După luptă, a încercat să părăsească Spania, dar a fost arestat la granița cu Portugalia. A lui pedeapsa cu moartea la început a fost comutat cu cel al treizeci de ani. În închisoare s-a încheiat Cartea de cântece și baladele absențelor. Dar s-a săturat de tuberculoză și a murit pe 28 martie 1942 în închisoarea din Alicante.

Selecția de versuri

Ceapa nana

poate dintre cele mai frumoase și șocante poezii ale sale că poetul a scris în închisoare ca răspuns la scrisoarea soției sale. Își pierduseră primul copil cu un an înainte și ea i-a spus că în acele zile mânca doar pâine și ceapă.

Ceapa este ger
închis și sărac.
Gerul zilelor tale
și a nopților mele.
Foamea și ceapa,
gheață neagră și îngheț
mare și rotund.

În leagănul foamei
copilul meu era.
Cu sânge de ceapă
alăptat.
Dar sângele tău
înghețat cu zahăr,
ceapa si foamea.

O femeie brunetă
rezolvat pe lună
fir cu fir se varsă
peste pătuț.
Râde, copil
că îți aduc luna
când este necesar.

Alunca casei mele,
rade mult.
Este râsul tău în ochi
lumina lumii.
Râdeți atât de mult
că sufletul meu să te aud
bate spațiul.

Râsul tău mă eliberează
îmi dă aripi.
Solitudinile mă iau,
închisoarea mă îndepărtează.
Gura care zboară,
inima care pe buzele tale
clipește. [...]

Măslinii

Andaluzii din Jaén,
măslini trufași,
spune-mi în sufletul meu: cine,
cine a crescut măslinii?

Nimic nu i-a ridicat,
nici banii, nici domnul,
dar pământul liniștit,
munca și transpirația.

Unită cu apa pură
planete deja unite,
cei trei au dat frumusețea
a trunchiurilor răsucite.

Ridică-te, măslin gri,
au spus la poalele vântului.
Și măslinul a ridicat o mână
temelie puternică. [...]

Copilul nopții

Râzând, batjocorind clar ziua,
copilul pe care voiam să-l aflu de două ori s-a scufundat în noapte.
Nu mai voiam lumina. Astfel încât? Nu ar ieși
mai mult din acele tăceri și acele întunericuri.

Am vrut să fiu ... Pentru ce? ... Am vrut să ajung vesel
spre centrul sferei a tot ceea ce există.
Am vrut să aduc râsul ca fiind cel mai frumos lucru.
Am murit zâmbind senin de trist.

Copil de două ori copil: de trei ori să vină.
Întoarce-te înapoi în acea lume opacă a burții.
Înapoi, iubire. Înapoi, copil, pentru că nu vreau
ieșiți acolo unde lumina își găsește marea tristețe. [...]

Cântecul soțului soldat

Ți-am populat burta cu dragoste și însămânțare,
Am prelungit ecoul sângelui la care răspund
și aștept pe brazdă în timp ce plugul așteaptă:
Am ajuns jos

Bruneta cu turnuri înalte, lumină înaltă și ochi înalți,
soția pielii mele, mare băutură din viața mea,
sânii tăi nebuni cresc spre mine sărind
conceput doe.

Mi se pare că ești un cristal delicat,
Mă tem că mă vei sparge la cea mai mică poticnire,
și întărește-ți venele cu pielea mea de soldat
afară ca cireșul.

Oglinda cărnii mele, susținerea aripilor mele,
Îți dau viață în moartea pe care mi-o dau ei și nu o iau.
Femeie, femeie, te vreau înconjurat de gloanțe,
poftit de plumb. [...]

gură

Gura care-mi trage gura:
gura pe care mi-ai târât-o:
gura că vii de departe
să mă lumineze cu raze.

Alba pe care mi-o dai nopților mele
o strălucire roșie și albă.
Gură populată cu guri:
pasăre plină de păsări
Cântec care întoarce aripile
sus si jos.
Moartea redusă la sărutări
sete să moară încet,
dai iarba care sângerează
două clape strălucitoare.
Buza de deasupra cerului
iar pământul cealaltă buză.

Sărut care se rostogolește în umbră:
sărut rostogolitor
din primul cimitir
până la ultimele stele.
Astro care îți are gura
dezactivat și închis
până la o atingere albastru deschis
îți face să-ți vibreze pleoapele. [...]

Eu numesc taurul Spaniei

Rise, bull of Spain: scoală-te, trezește-te.
Trezește-te complet, taur de spumă neagră,
că respiri lumina și respira umbra,
și vă concentrați mările sub pielea voastră închisă.

Trezește-te

Trezește-te complet, te văd dormind,
o bucată de piept și alta de cap:
că încă nu te-ai trezit precum se trezește un taur
când este atacat cu trădări de lup.

Scoală-te.

Pufăiește-ți puterea, desfășoară scheletul tău
ridică-ți fruntea cu topoarele răsunătoare,
cu cele două instrumente pentru a speria stelele,
să ameninți cerul cu coarne de tragedie.

Mă pătrunde.

[...]

Sursa biografiei: Instituto Cervantes