Portretul lui Dámaso Alonso. De Hernán Cortés. Conservat în RAE.
Dámaso Alonso a murit o zi ca astăzi la Madrid, orașul în care s-a născut și el, acum 30 ani. Poet, profesor, eseist, lingvist și critic literar, el a fost membru punct culminant al Generația a 27 și, de asemenea, director a Royal Spanish Academy. Am luat Premiul Cervantes în 1978. Deci, pentru a ne aminti, acestea sunt 5 sonete ales din opera sa.
Damaso alonso
Deși copilăria sa a petrecut în Asturias, a absolvit cursurile Drept și Filosofie și Litere la Madrid. A împărtășit studii în Reședința studentului și a făcut parte din acea generație unică de artiști, scriitori și poeți care a fost Generația din 27. A predat în mai mulți universități străinilor le place Berlin, Cambridge, Oxford sau Stanford. Aici a fost profesor la universitățile din Valencia, Barcelona și Madrid.
Su munca este variată și combină titlurile creației literare cu altele de istorie și critică. A fost de asemenea Traducător James Joyce. A intrat în RAE în 1945 și a reușit să o dirijeze din 1968 până în 1982. Printre lucrările sale poetice se remarcă următoarele: Poezii pure, Vântul și versul, Copii ai mâniei, Omul și zeul o Bucurii de vedere.
5 sonete
Amoraş
Primăvară acerbă! Gândirea mea merge
vărsat prin cele mai adânci vene,
hontanar proaspăt și furie dezvăluită,
că spre uimitoare epuizare se grăbește.
Oh ce grabă, ce fierbere, oh ce grabă
să găsesc, pe dealul închis,
durerea roșie a peșterii înghețate,
și cea mai dulce vindecare a sa, în nebunie!
Monstru trecător, frică de viața mea,
rază fără lumină, oh tu, primăvara mea,
parazitul meu feroce, arhanghelul meu puternic!
La ce profunzime mohorâtă mă invită,
desfăcut și astral, părul tău?
Dragoste. iubire, inceputul mortii!
***
Iubeste stiinta
Nu știu. Nu ajunge decât la mine, primăvara
din ochii tăi, vestea mohorâtă
a lui Dumnezeu; numai pe buze, mângâierea
a unei lumi în seceriș, a unui hambar ceresc.
Ești curat de cristal sau zăpadă
distrugător? Nu, nu știu ... De această încântare,
Îi cunosc doar lăcomia cosmică,
ritmul sideral cu care te iubesc.
Nu știu dacă ești moarte sau ești viață,
dacă ating roz în tine, dacă ating stea,
Dacă îl chem pe Dumnezeu sau pe tine când te chem.
Junco în apă sau piatră rănită surdă,
Știu doar că după-amiaza este largă și frumoasă,
Știu doar că sunt bărbat și că te iubesc.
***
Distrugere iminentă
Te voi sparge, bagheta de alun,
Te voi rupe poate Oh viață tandră,
născută pasiune oarbă în verde
tu, ființă fragilă pe care o apăs cu mâna!
O scânteie trecătoare, doar o ușoară
crăpătură în pulpă dulce care tremură,
și vei învăța, o ramură neputincioasă,
câtă moarte ar putea într-o vară.
Nu mai; Te las ... Joacă în vânt,
până când pierzi, până la toamna ascuțită,
frenezia ta verde, frunză după frunză.
Dă-mi și mie toamnă, Doamne, ce simt
Nu știu cât de adânc să scârțâie, ce sperietură stupidă.
Oprește-te, oh Doamne, flacăra ta roșie.
***
femei
Oh, alb. Cine a pus în viața noastră
de fiare abisale frenetice
această claritate a luminilor siderale,
aceste zăpezi, înroșite de somn?
O, dulci fiare vânate.
Oh, atingere lină. Oh semne zenit.
Oh muzici. Oh flăcări. Oh cristale.
Oh, pânze înalte, au ieșit din mare.
Da, priviri timide, orto pur,
cine te-a adus la pieptul acestui om dur,
la acest vuiet negru de ură și uitare?
Spectre dulci, nori, flori deșarte ...
Oh umbre tandre, vag umane,
femei triste, de aer sau de gemut!
***
Rugăciune pentru frumusețea unei fete
I-ai dat acea simetrie arzătoare
de pe buze, cu jarul adâncimii tale,
și în două canale enorme de negru,
prăpastie a infinitului, lumină a zilei tale;
bulgări de zăpadă, care fierbeau
Solivând netezimea lenjeriei,
și, minuni ale arhitecturii exacte,
două coloane care îți cântă armonia.
O, Doamne, i-ai dat dealul acela
că într-o lamă dulce se varsă,
miere secretă în fumul aurit.
Ce așteaptă mâna ta puternică?
Frumusețea muritoare pretinde eternitatea.
Dă-i eternitatea pe care i-ai negat-o!